Vă vorbesc de ceva vreme pe aici și bănuiesc că cei ce mai citiți blogul știți că preponderent locuiesc la București. Principalul motiv pentru care fac asta e că acolo se dă ora exactă, acolo se câștigă mai bine ca bănet. Jumătate din Românie, conform ultimului recensământ, e în județul Ilfov și municipiul București. (Iau în calcul și pe cei ce NU au buletine cu domiciliul de reședință unde locuiesc, avându-l pe domiciliul de unde au venit.)

Tot aici scriu foarte mult despre țară, asta pentru că mie a început de la un timp de vreme să îmi placă la țară, mai ales după ce mi-am făcut toate lucrările de reparații și acum avem unde sta.

Ceea ce niciodată nu am scris aici e cum arată, să zicem, o zi normală pentru mine la țară, mai ales în condițiile în care acum e frig afară.

Totul începe cu trezitul dimineața care nu e ca la București. Aici reușesc mereu excepționalul de a dormi până la ora 8-9 fără probleme, în timp ce atunci când nu sunt la țară ora maximă de trezit e 7.

M-am trezit și am pus-o de un mic dejun cu o cafea ce le servesc pe terasă, uitându-mă la pădure și la sat:

Așa stau o oră, degeaba. Mă rog, în ora asta îmi cam așez și gândurile în cap cu ce am de făcut pe ziua aia. Dacă e Sâmbătă, e de muncă. Dacă e Duminică, e zi de organizare șantier.

Sâmbăta în general, după ce mi-am făcut tabietul eu, mă apuc de ceva de lucru. Nu știu ce, știu că de lucru se găsește orice ar fi la țară. Drept dovadă că tot scot subiecte despre care scriu aici, mai mărunte sau mai de amploare. Spre exemplu anul trecut am fost ocupat cu reparația casei, anul acesta am fost viticultor.

Duminica (sau în zi de sărbătoare) fac lucruri premergătoare unei zi ce e lucrătoare: verific stocuri (exemplu, dacă am nevoie de negrese Luni, mă uit și constat dacă am sau trebuie să achiziționez), așez diverse unelte în ordine sau la locul lor (fie după o zi de muncă, fie pentru o zi ce urmează).

Evident, nu ne sare prânzul ca masă. Toată activitatea de prin curte, indiferent de zi, te consumă și masa se cere.

Spre seară, mai ales acum când e iarnă, mă ocup de aprovizionarea cu lemne de foc: țăcălii pentru aprins focul, din lemn de Brad, mărunte și lemne de foc propriu-zise. Le aduc cu roaba din depozit (șopron) și mi le stivuiesc aproape de casă. Ca bătrânii, mai nou, iau un scaun și le așez.

După ce am făcut lemnele, evident că fac și focurile. Nu vrem să înghețăm de frig, nu? Acum, de când camerele sunt renovate, e suficient să facem focul seara, pe la opt. Înainte focul trebuia întreținut permanent. Totul datorită izolației de pe pereți.

La șemineu se stă cu un pahar de vin și așteptăm pe moș Ene pe la ochi să ne aducă somnul și să ne băgăm la odihnă.

Știu cât de ideală pare viața și ceea ce am scris, așa că printre rânduri, dacă mi-a scăpat, în cazul în care nu merg toate ca uns în curte băgați și două-trei înjurături. În ultima perioadă totuși mi-am mai dezvoltat răbdarea și m-am învățat să fiu mai pașnic. Dacă ceva nu iese, dă-i un răgaz de o jumătate de oră. Face minuni.

Ei bine, cam așa ar trebui să arate toate zilele noastre la țară. Și în viața de zi cu zi, pentru că așa reușeau bunicii noștri să rămână în viață vreo 90 de ani. Unii din ei și morți de beți. Dar nu cu fuga și stresul de care avem parte în cotidianul din capitală (sau și alte orașe mari, cum ar fi Brașov sau Sibiu). Calmul ar trebui să primeze în ceea ce facem.