De felul meu nu mă consider o persoană religioasă din cale afară. Cred că există ceva ce ne călăuzește drumul și eu aleg să cred că e Dumnezeu care face asta. Cu toate astea, dacă îmi rămâne treaba neterminată într-o duminică la țară, fiți siguri că nu plec fără să termin pentru că n-aș avea somn noaptea să o las așa.
Chiar și așa am fost dintotdeauna fascinat de mănăstirile din România. Probabil și faptul că am crescut în Curtea de Argeș fix la cinci minute de mers pe jos până la mănăstire mi-a inoculat chestia asta. Eram și cumva căpiat la cap pentru că mergeam duminică de duminică la mănăstire, dar nu ca să intru-n biserică, ci să mă plimb prin curte și să stau pe bănci.
Între timp am mai crescut, iar cu noi și dorința de a vedea Bucovina, cu mănăstirile de acolo. Am auzit cu toții de Voroneț și o să povestesc și despre ele, dar nu ăsta e subiectul de azi.
Anul trecut mi s-au deschis niște orizonturi, o dată cu descoperirea celor două mănăstiri de pe traseul nostru (Turnu și Stănișoara) către Cozia: într-o zi o sa mergem să le vedem și pe cele din Vâlcea. Iar toamna asta s-a potrivit foarte bine. Avem un proiect în lucru (cel mai amplu și mai satisfăcător dintre toate care au fost și din cele ce vor veni) ce nu ne permite să ne deplasăm mai mult de o zi. Așa că în octombrie a fost prielnic să vedem Masivul Buila-Vânturarița la poalele lui.
Traseul de o zi a fost așa:
- Cu plecare de la țară, ne-am dus la Mănăstirea Govora.
- De acolo, am ales să mergem la Mănăstirea Surpatele și la Mănăstirea dintr-un lemn.
- Am făcut o oprire în Horezu, pentru ceramică.
- Ultima pe listă a fost Mănăstirea Hurezi, pe urmă retur acasă.
Fiecare are propriul ei farmec. Atât mănăstirea de la Govora, cât și orașul Govora ne-a impresionat prin amplasamentul lui și liniștea de care dă dovadă. A fost și primul contact pe care l-am avut cu partea asta a Vâlcii:
Nu intru în detalii despre mănăstire și interiorul ei pentru că fiecare găsește aici ce-și dorește. Pot spune doar că datează din 1485 deoarece acolo este expus acolo clopotul de 250 de Kg sfințit în acea perioadă. Este pus în curte și-l vedeți ca fiind exponat.
Am mai remarcat faptul că nu este vizitată de foarte multă lume. Când am ajuns noi era parcarea goală. La fel și stațiunea era goală, deși aici cred că am găsit cea mai frumoasă promenadă din România până la momentul actual:
Următoarea pe listă a fost Mănăstirea Surpatele. Aici vin cu un feedback onest: nu rentează să mergi dacă ești doar în drumeție. Este o simplă mănăstire, iar arhitectura este simplistă. În schimb am găsit acolo o comunitate foarte bine închegată. Toată lumea se cunoștea cu toată lumea: muncitori (erau ceva construcții) cu măicuțele, oamenii veniți la slujbă cu ceilalți oameni, groparii cu cei de pe veșnicele plaiuri vânătorești…
La Mănăstirea dintr-un lemn totul ne-a impresionat: de la parcarea făcută cu cap până la obiectivul principal de vizitat. Intrarea e făcută cu o foarte mare precizie de către măicuțele ce grădinăreau continuu. Totul era așezat frumos, iar toamna își intrase complet în drepturi în curtea mănăstirii.
Bineînțeles că ne-a lovit foametea de la atâta mers și ne-am oprit să mâncăm în Horezu. Ne-a recomandat un om ce vindea pe-acolo să mergem să mâncăm unde mănâncă tiriștii, că acolo se mănâncă cel mai bine. Sfatul ăsta îl înaintez cu mare drag tuturor, atât prin viu grai, cât și prin scris: tiriștii știu clar unde se mănâncă cel mai bine. Se pupă mână-n mână cu sfatul lui Mihai: mâncați unde mănâncă localnicii, nu unde mănâncă toată lumea.
Revenind, la Horezu găsiți ceramică de toate felurile și tot ceea ce vă imaginați. Asta o știe bună parte din români. Ceea ce nu știți este să fiți atenți la bișnițarii de ceramică pe care îi vedeți ușor: cei care n-au o poveste la piesa aia de ceramică. Spre exemplu, la Ceramică Pietraru (pentru că exemplul ăsta l-am dat mai sus) sunt oameni care asta fac de o viață. Curtea lor e presărată de ceramică și fiecare piesă spune o poveste direct din atelierul lor.
Ultima pe listă a fost Mănăstirea Hurezi. Ultima, dar nu cea din urmă pentru că am găsit o cetate în adevăratul sens al cuvântului. De la parcarea de jos până la intrare ai impresia că intri într-un alt oraș. Zidurile fortificate de la intrare se integrează perfect cu peisajul masivului:
Mănăstirea este cea mai de seamă ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu, ceea ce înseamnă că aici se găsesc cele mai multe detalii brâncovenești din toată România. Aici a dorit el să aibă loc de veci în 1690, mormânt rămas nefolosit datorită istoriei acestuia și a faptului că este îngropat la biserica Sfântul Gheorghe, din București.
Am găsit și o ocazie unică de fotografie datorită gândirii arhitecților de atunci, care au decis să echipeze acoperișul cu jgheaburi din cupru. Acestea în timp au oxidat și tot oxidul s-a scurs pe marmura de deversare de lângă biserică, lăsând o pată turcoaz permanentă aici:
Un lucru îl știu sigur: trebuie să revin atât în masivul Buila-Vânturarița, cu un traseu de munte, cât și prin zonele astea minunate. Pentru că avem zone frumoase atât de aproape de casă și nici nu știu de toate. Dar e timp, mai ales că foarte puțini oameni se încumetă toamna la excursii…
Lăsați un comentariu