Transfăgărășanul este unul din cele mai impunătoare drumuri existente pe la noi, în special pentru capacitatea lui de a te purta în apropierea vârfurilor munților Făgăraș.

Am zis ieri că am plecat la plimbare pe el doar să pot face un traseu montan, un traseu care nu e tocmai dificil, dar are și părțile lui hardcore.

P.S. Pentru cei ce vor pleca pe acest drum: sectorul de drum din județul Argeș parcă arăta mai bine, cu destul de multe zone asfaltate. Anul trecut mi-au clănțănit câteva măsele în gură.

Drumul începe, evident, de la Bâlea Lac. Mai exact, în spatele cabanei sunt indicatoare care te îndrumă în direcția potrivită. Iar noi am ales să urcăm pe Șaua Capra –> Șaua Vălugii–> Vârful Vânăt(o)area lui Buteanu.

Intenționam să ajungem și pe vârful Capra, doar că vremea nu prea ne-a lăsat. Așa că returul a fost pe Valea Vălugii.

Cea mai importantă observație ce ar trebui făcută ține de marcajele traseelor. Am plecat cu frica în sân auzind de la alte persoane că sunt șanse mari să te rătăcești în acea zonă de munte pentru că marcajele nu sunt bine făcute.

Ținând drumul pe triunghiul albastru, avem o urcare susținută de vreo 45 de minute. Asta este singura zonă mai grea, restul fiind pe creastă. Dar este grea, adică înarmați-vă cu răbdare și putere pentru că e de urcat. Și să nu cumva să veniți în adidași că vă rupeți picioarele pe stânci.

Destul de „pe repede înainte”, în Șaua Capra e un platou și de acolo se poate continua pe Șaua Vălugii către vârful Vânătarea lui Buteanu. Tot de aici se merge și spre cabana Podragu, cât și la vârful Nehoiu.

O mică abatere de la drum ne-a făcut să mergem până la lacul Capra. Ceea ce aș vrea să menționez, printre rânduri, e că eu niciodată nu am fost pe munții ăștia. Acum e prima oară, chiar dacă m-am născut la Curtea de Argeș. Și nu pot crede ce am pierdut până acum.

Urmând traseul marcat cu triunghi albastru, am mers pe creasta din șaua Vălugii până la indicatorul ce ne duce către vârful Vânătarea lui Buteanu. Iar acolo am avut parte de surpriza zilei: o coastă foarte întortochiată de urcat, cu stânci de escaladat. Citisem deja pe internet că o să fie o porțiune de genul, dar nu m-am gândit că așa o să arate.

Am trecut escaladarea întrebând continuu cine a fost Buteanu ăsta de i-a venit să ajungă pe vârful stâncilor și de acolo am mers pe stânci până la vârf. Am promis că o să mai fac o dată traseul ăsta și o să duc eu un steag pe care să-l bat în pământ acolo. Sincer, era să trec pe lângă semn, noroc că am văzut că s-a terminat drumul și mă așteptam acolo să fie vârful, că altfel.

Returul a fost chiar frumos, am găsit mușețel pe tot drumul, mușețel care avea un parfum incredibil. Am mers pe traseul marcat cu cerc albastru și culmea, începuse să se ridice și ceața, deci vederea se făcea din ce în ce mai frumoasă:

Tot traseul a durat undeva la 4h 30 min, cu pauzele de rigoare. Nu aș putea să fiu exact cu privire la distanță pentru că ceasul mi-a jucat feste și a zis că am mers 40 de km. Nu sunt 40, cred că sunt undeva la 10km. Nu îmi explic de ce a făcut asta, i-au venit lui piticii de pe creier să facă pe nebunul.

Recomand cu căldură traseul. Iar după ce am fost acolo, am în minte o idee de milioane, dar trebuie să îmi iau cort.

P.S. Vânătoarea lui Buteanu este de fapt Vânătarea lui Buteanu, o denumire arhaică pentru un vârf stâncos, vânăt, aflat la mare depărtare. Dar a fost redenumit din comoditate Vânătoarea. În postare e folosit numele lui corect.