La ţară, nu avem vecini. Adică avem aşa, la o distanţă de 500m minim de noi, ca să nu ne deranjăm… Dar lângă noi e o casă unde din când în când ba vine cineva să locuiască, ba nu. Casa e a unui fost cuplu de la ţară şi o să vedeţi imediat de ce am făcut această menţiune.

Într-o zi când eram la ţară, într-o preafrumoasă duminică de septembrie, întâmplarea făcea ca el să fie la casa asta. Împreună au fost plecaţi în Anglia la muncă, nu s-au mai înteles acolo şi el a venit să stea la Topliţa, separat de ea. A stat omul meu până ce a descoperit o altă “iubire” pe la Covansa şi dus o fost. Anyway…

În acea zi, eram în tihnă pe terasa mea, admiram ciripitul păsărelelor şi aud niste melodii de la el, ăăă, mai româneşti aşa: manele, ce să mai. Măcar erau manele vechi, că d-ăstea mai ascult şi eu, n-ar fi belea.

Stau, ascult şi eu din manelele alea, unele le cunoşteam, altele nu le-am auzit în viaţa mea. La un moment dat îi sună telefonul prin boxa lui bluetooth. Răspunde omul meu, vorbeşte cu cine vorbeşte acolo, preţ de vreo 15 minute a fost linişte, se întorseseră şi păsările.

Băi frate, după 15 minute, a intrat melodia asta în toată surdina:

Când am auzit, pe mine m-a puşcat râsul. A venit şi soţia din bucătărie, a auzit şi ea şi îţi dai seama că ne-am pus pe un râs, cum a intrat omul meu din manele săltăreţe în depresie în 15 minute. Am plecat rupând poarta către Bucureşti, dar l-am lăsat supărat, nu i-am dat şi eu măcar o ţuică să îl calmez…