Bucuria cea mai mare pe care o am când vine vorba de grădinărit este atunci când reușesc să înmulțesc o plantă ce-mi place. Mereu experimentez și studiez ce merge și ce nu, pentru că doar așa înveți cu adevărat.
Înmulțirea arțarilor japonezi este un subiect care m-a fascinat încă din momentul în care i-am văzut în Austria. Nu doar că mi-am dorit să am unul în curte, dar intenția mea este să îi înmulțesc și să ajung să plantez astfel de arbori decorativi prin toată grădina, alături de celelalte flori.
Tocmai de aceea, când a venit vorba să îi înmulțesc, m-am documentat în lung și în lat despre metodele existente. Cea mai mare rată de succes o are marcotajul, fie el aerian, fie în pământ. Oferă cele mai bune șanse deoarece ramura rămâne hrănită de planta mamă în timp ce își dezvoltă propriul sistem radicular.
O altă metodă este butășirea, despre care am vorbit deja într-un alt articol. Butășirea reprezintă tăierea unor lăstari din planta mamă și introducerea lor în apă sau într-un substrat umed pentru a dezvolta rădăcini. În cele mai multe cazuri funcționează mai bine într-un substrat potrivit, însă există și plante care se înmulțesc foarte ușor în apă, cum este, de exemplu, vița-de-vie.
Cu toate acestea, arțarul japonez este considerat o specie dificil de înmulțit prin butași. Nu este imposibil, dar nici pe departe ușor. Cum eu am tuns lăstarii lacomi de la baza arțarului meu, m-am gândit că nu am nimic de pierdut dacă-ncerc să pun doi dintre ei la înrădăcinat.
I-am ținut o perioadă în sera improvizată din PET-ul acela albastru, după care i-am lăsat fără protecție. Nu doar că nu au murit, dar zilele trecute am avut surpriza să văd ceea ce se vede și în fotografia de mai sus: rădăcini formate la baza PET-ului.
Sigur, nu sunt multe, dar este un început. Pentru mine, acesta este semnul că butașul a trecut de etapa critică și începe să își procure singur apa și nutrienții prin rădăcinile nou formate, fără să mai depindă exclusiv de umiditatea ridicată din jur. Iar asta este cu atât mai interesant cu cât perioada aceasta a fost marcată de căldură și aer foarte uscat.
Așadar, sunt aici să vă spun că arțarul japonez se poate înmulți și prin butășire. Din doi lăstari lacomi am obținut cel puțin doi butași viguroși. Spun „cel puțin” pentru că lăstarii pe care i-am pus inițial la înrădăcinat au mai fost scurtați, iar bucățile rezultate le-am plantat și pe ele.
De exemplu, la unul dintre butași am rupt o frunză, iar pe ramură a rămas o mică codiță. Am trecut-o prin RadiStim 2 și am introdus-o în substrat. Din greșeală, zilele trecute am scos-o din pământ și am avut surpriza să văd că dezvoltase deja patru rădăcini foarte subțiri, aproape cât un fir de păr. Am pus-o imediat la loc și acum nu îmi rămâne decât să o las în pace și să văd cum evoluează.
Evident, încă este prea devreme să spun că totul a fost un succes. Faptul că au apărut rădăcini nu înseamnă automat că butașii vor supraviețui după transplantare sau că vor trece cu bine peste prima iarnă. Totuși, pentru mine acesta este cel mai important pas, fiindcă demonstrează că metoda funcționează.
De acum înainte nu mai am de făcut decât un singur lucru: să am răbdare. Îi voi lăsa să își dezvolte sistemul radicular fără să îi mai deranjez, iar atunci când va veni momentul să îi transplantez în ghivece individuale voi reveni cu un nou articol. Sunt curios și eu dacă, peste câțiva ani, voi putea spune că o bună parte dintre arțarii japonezi din curtea mea au pornit de la câțiva lăstari pe care, în mod normal, i-aș fi aruncat.
Lăsați un comentariu