Fii Util!

M-au apucat toți nervii în dimineața asta din cauza societății în care trăim. Pe cuvântul meu că am ajuns să fim incredibil de delăsători. Fiți atenți la câteva situații care mi-au ridicat pulsul.

Nu avem energie electrică de mai bine de 12 ore.

Înțeleg că a venit căldura. Înțeleg că aparatajul cedează, că toată lumea pornește aerul condiționat în același timp și că rețelele sunt solicitate.

Dar în mintea mea de om care mai știe câte ceva despre ce impune ANRE, dacă eu pot să țin pornite două aparate de aer condiționat, o mașină de spălat și încă alte câteva consumatoare fără să sară limitarea contorului montat de cei de la Distribuție Muntenia, mă aștept ca și postul de transformare să fie dimensionat pentru asta. Nu pentru vreme de primăvară.

N-a fost.Asta este. Se întâmplă.

Problema mea nu este că s-a produs avaria. Problema mea este că cineva își bate joc de timpul oamenilor. Până acum am primit nu mai puțin de șapte termene de remediere: 21:30, 23:00, 02:30, 04:30, 06:00, 09:00 și acum 12:00.

Mai bine îmi spuneau din primul minut: „Dom’le, durează 24 de ore.” Luam act, plecam cu familia la țară și nu stăteam să aștept din oră în oră un termen care expiră mai repede decât iaurtul.

Nici măcar n-am cu cine să discut. Operatorii din call-center citesc ce văd în sistem. Nu ei stabilesc termenele și, în principiu, nu au nicio vină. Doar că aici îmi vine în minte experiența de acum două săptămâni, de la țară.

Am avut o speța cu energia la țară acum două săptămâni.

Când m-a lăsat bormașina cu percuție, am avut o avarie la Distribuție Oltenia. Curentul a lipsit peste 24 de ore. Sesizări am făcut doar eu, pentru că, aparent, restul satului aplică filosofia națională: „Lasă că sună altul.”

Numai că una dintre operatoare a înjurat-o pe soția mea pe fundal în timp ce îi închidea telefonul, iar alte câteva mi-au dat număr de înregistrare fără să introducă efectiv sesizarea în sistem. De unde știu?

Foarte simplu: Durata de remediere de maxim 12h a început să curgă de la ora 23:05, deși prima mea sesizare fusese făcută la 15:23. Între cele două ore mai existau încă patru apeluri.

Așa că nu prea mai am multe variante de interpretare. Ori cineva „ajută” echipele din teren împingând artificial începutul avariei, ori cineva își face meseria atât de prost încât rezultatul este același. Și, sincer, nici nu mai contează care variantă este adevărată. Ce mă sperie este altceva.

Miserupismul general.

În drum spre muncă, șoferul unui STB a oprit pe avarii în fața unei brutării. Era o singură bandă pe sens, oamenii stăteau în autobuz înghesuiți și era și trafic.

Omul s-a dat jos liniștit și s-a dus să-și ia pâine.

Nu cred că înțelegeți ce m-a enervat. Nu pâinea, ci faptul că lui i s-a fâlfâit cu grație de pasagerii din autobuz, de ceilalți participanți la trafic și de orice regulă de bun-simț.

Vă aștept cu comentariile, că deja intuiesc ce o să ziceți:

„Da’ ce mă, n-are voie omul să mănânce? S-a oprit să-și ia o pâine, nu a dat în cap.”

Numai că eu, atunci când plec la muncă, îmi iau mâncare de acasă. Dacă știu că am un program încărcat, mă organizez. Nu opresc unde mă taie capul și nu îi oblig pe ceilalți să suporte lipsa mea de organizare.

De fapt, asta e și problema: ni se rupe. Și nu doar în trafic. Mă uit și la ce se întâmplă în țară, inclusiv în politică. Oamenilor li se fâlfâie. E cald, sunt concedii, fiecare își vede de treaba lui. Unul nu iese să plângă că i s-au mărit taxele, salariile nu mai fac față și simt inflația crescută ca pe un ghimpe-n spate.

Exact cum mi-a spus un vecin acum, în situația cu energia electrică:

„La ce să sun? Oricum nu se rezolvă nimic.”

Perfect. Mai bine nu faci absolut nimic, ca să fii sigur că nu se schimbă absolut nimic. Pentru că, în România, pare că am ridicat neputința la rang de strategie națională.

Și totuși, copilul care nu plânge de foame nu primește țâță. Iar noi am ajuns o țară întreagă care nici măcar nu mai plânge.

(sursă foto: Freepik)