Observ un trend destul de… îngrijorător, anume: toată muzica (cel puțin românească) este tristă, cu supărare, cu melancolie, numai jalete ce se aude.

Eu mă hrănesc cu muzică. Dacă într-o zi nu am ascultat măcar o melodie care să mă binedispună, s-a terminat. Și de obicei încep de dimineață, așa știu că ziua va fi bună.

Ascult de toate. Varietatea culturală la mine e imensă: house-uri, rock&roll, pop, muzică muzică populară, și alte limbi în afară de română sau engleză, manele (știu, voi nu. După 3 beri dansez și pe “Veșnica Pomenire”.)

Și nu reușesc să înțeleg cum de am ajuns aici. Anii 2000-2010 au fost pentru noi un salt uriaș în muzică. Făcând o comparație, spre exemplu, în perioada aia a ieșit Inna pe piață cu “Hot”:

Melodia asta a pus toate cluburile în picioare. Toată lumea dansa și se zbenguia pe Hot de zici că eram în culmea fericirii.

Sau Dan Bălan cu al lui ChicaBoom:

Păi zbârnâiau boxele la mașini de zici că nu e adevărat. Mai aveam și subwoofer la vremea aia, făcea tabla pe rablă o gălăgie.

Acum?

Și totuși melodia asta nu e tristă din cale afară. Adică are o tentă de fericire în ea. Dar dacă deschideți radioul în mașină… Eu când ascult radio prin București, ajung la destinație în depresie…

Problema cea mai mare cu stilul ăsta de muzică e că ne ține triști permanent. Fără să vrem, suntem înconjurați de muzică. Inclusiv zumzetul albinelor în florile de primăvară e o muzică pentru urechi. Sau ciripitul de păsări.

Nu înțeleg trendul ăsta și știu că în lume la momentul actual sunt destul de multe probleme încât să nu ne mai pese de ce cântă artiștii, că noi oricum zicem că nu ascultăm. Ba ascultăm și fără să vrem.

Pe voi vă binedispune astfel de muzică? Sau vă bagă și pe voi în depresie ca pe mine?

Sursa foto: Freepik