În articolul trecut am pus bazele sobei. La propriu. După ce am turnat placa de beton și am avut răbdare să se întărească așa cum trebuie, a venit momentul să începem să ridicăm pereții.
Doar că, odată cu ei, a venit și cea mai migăloasă etapă de până acum: montarea ușii focarului.
În primul rând, trebuie să aveți în vedere faptul că betonul, chiar dacă s-a întărit suficient cât să putem continua lucrările, era susținut dedesubt de cărămizi. Chiar dacă spațiul firidei are doar trei cărămizi pe înălțime, sub întreaga placă de beton am lăsat sprijin pe toată perioada construcției.
Aceste cărămizi au rămas acolo inclusiv în timpul tencuirii și chiar după finalizarea sobei. În total, am lăsat planșeul de beton sprijinit aproape două săptămâni, până când am fost siguri că îl putem „decofra”.
Un alt aspect pe care l-am avut în vedere este că, odată ridicați pereții și realizat primul fum, aceștia încastrează placa de beton și îi oferă o rigiditate mult mai mare. De altfel, placa nici nu este foarte solicitată deoarece ea are rol doar de cenușar.
Ușa se sprijină pe buza înclinată la ~45° și este încastrată între cărămizi. Totodată, am zidit un mic prag din cărămizi pe perimetrul unde cenușa nu trebuie să cadă, acesta având și rolul de a susține grătarul sobei. Golurile rămase au fost umplute cu piatră măruntă.
Pentru că am ales să construim o sobă cu ușa montată pe colț, am fost nevoit să… mă fac portocaliu. Asta este culoarea prafului rezultat în urma tăierii cărămizilor. Și, credeți-mă, dragilor, că am tăiat de mi-a ieșit pe sub nas. Fiecare cărămidă a trebuit ajustată cu grijă, astfel încât să copieze perfect forma pe care se prinde ușa.
Din acest punct, zidăria am făcut-o cu humă amestecată cu nisip fin în proporție de 1:1. Am luat-o de pe un deal din apropierea casei, unde există un strat de argilă numai bun pentru astfel de lucrări. Este gălbuie și atunci când este umezită, se leagă foarte bine. Astea sunt criteriile după care îl puteți recunoaște.
Dreptarele nu trebuie să lipsească nici acum. Diferența este că, de această dată, avem deja o bază solidă și dreaptă de la care putem pleca.
Ceea ce nu am spus în articolul trecut, dar trebuie respectat pe toată durata construcției, este faptul că zidăria se face țesut. Asta înseamnă că rosturile unui rând de cărămizi nu trebuie să coincidă cu cele ale rândului următor. Cu alte cuvinte, fiecare rând se așază decalat față de precedentul.
Iată mai jos o reprezentare 3D făcută de mine, astfel încât să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
După ce ușa a fost încastrată între pereții laterali și i-am dat sobei un răgaz de aproximativ două ore pentru ca argila să înceapă să se întărească, am pregătit un amestec de humă sub formă de pastă, nu foarte groasă, cu care am tencuit toți pereții interiori.
Nu este un pas pe care să-l săriți. Vă va scuti de fumul care poate ieși în casă la prima aprindere.
Nu mă întrebați de unde știu…
Cert este că sobarul care ne-a făcut soba mare nu a tencuit interiorul. La primul foc, m-am trezit cu fum în casă până când rosturile s-au etanșat în timp cu gudron. Nu a fost deloc o experiență plăcută.
În momentul acela, soba începea, în sfârșit, să semene cu ceea ce aveam în minte. Dar, în realitate, partea grea abia urma.
Până acum ridicaserăm doar pereții. Din articolul următor începem să construim primul fum, locul unde am stat cel mai mult cu ruleta, vinclul și dreptarul în mână. Dacă acolo greșești câțiva milimetri, munca ta e de prisos.
Acest articol face parte din seria în care construim, pas cu pas, o sobă tip șemineu. Dacă ați ajuns direct aici, vă recomand să începeți cu primul episod, Soba care trebuia să fie un șemineu. Veți înțelege mult mai ușor de ce am luat fiecare decizie pe parcursul construcției și cum am ajuns la rezultatul final.
Lăsați un comentariu