Când am aflat de existența acestui loc, am rămas oarecum cu o imagine ca în filmele americane: un cartier în care absolut totul este ornat pe stil chinezesc.

Însă prima oară când am fost acolo, mi s-au confirmat (sau mai degrabă, infirmat) așteptările: am dat într-adevăr de mulți chinezi, dar toți vindeau ceea ce voi vedeți pe la magazinele ăstea de colț de stradă.

Partea bună e că tot ceea ce ai găsi la magazinele cu diverse acareturi, acolo le găsești mult mai ieftin.

Partea proastă e că de fel nu se vinde la bucată, fiind destinat vânzării en-gros și cu factura pe persoană juridică. Sunt câteva magazine care vând și cu bon fiscal pentru persoane fizice.

Însă primul meu contact singur cu Dragonul Roșu a fost un pic mai… diferit.

Am fost într-o zi de iarnă cu un prieten din Buzău în timpul facultății să vedem ce e pe acolo, cu ce se mănâncă acest Dragon Roșu.

Programul de funcționare acolo e de la ora 07:00 la 13:00 (e neverificat recent. Așa era ultima oară când am fost) așa că ne-am înarmat cu răbdare și la 8 eram la întrare.

Să ajungi acolo e relativ ușor dacă ești în București. De la gura de metrou Costin Georgian există transport asigurat de către cei de la complex. Gratuit (sau cel puțin așa era).

Am ajuns acolo și am început să explorăm magazinele. Doamne! Ce am putut găsi acolo, chestii sezoniere, drujbe, căsuțe de lumânări, covoare (persane avem!), lenjerii, electronice, haine etc.

Și era un stand cu anumite cuțite, sirie și macete. Ne-am pus amândoi să ne uităm să vedem sortimentul. Eram fascinați de ce am văzut când dintr-un colț auzim:

Ia zi, băiatu’, ce-ți trebuie?

Și ridic privirea din pământ. Un ditai omul, la 2m înălțime, cu un parpalac lung până în pământ, o pălărie cu circumferința mare, barbă și ochelari de soare.

Vocea, de altfel, a fost cea mai groasă voce pe care am auzit-o în viața mea. Un fel de Darth Vader dar fără probleme de respirație.

Am înlemnit acolo, primul gând a fost “Să fiu nebun, ăsta mă face tocăniță și pachet și mă trimite la mama direct în pungi…” Dau și eu să îl strig pe prieten, dar strigă dacă ai pe cine.

Cu toată seriozitatea mea și toată tăria de caracter am chițăit (la propriu) un “Nu, mulțumesc!” Și am rupt-o la fugă! Când ies din complexul respectiv, afară tovarășul meu fugise deja, era liniștit că a scăpat.

– Păi ce-ai făcut mă?

– Băi, am fugit ca din gură de șarpe. Voiai să fiu dat dispărut?

Ce să mai, ne-am urcat înapoi în autobuz și ne-am dus la Cămin, dârdâindu-ne pantalonii pe noi încă de frică…