Am intrat în noul an fix în ziua de salariu, iar eu mi-am construit un obicei ca atunci când intră salariul, să îmi fac toate plățile în stânga și-n dreapta, ceea ce am și executat cu brio.
Mi-am dat seama de fapt de o chestie: mergeam pe drum și făceam asta. Am avut o treabă în ziua aia și mă întorceam spre casă (în caz că nu am fost destul de explicit, dacă am posibilitatea să merg pe jos, aleg asta în detrimentul mașinii), moment în care mi-am adus aminte că nu mi-am făcut nici o plată a facturilor.
Și am scos mirificul telefon și am început să le fac pe loc și imediat: la energie electrică (două tipuri de facturi pentru că Argeșul e pe altă cracă față de București, pe scurt, CEZ vs. ENEL. Și știu că pot trece la un singur furnizor, dar am rămas așa cum am fost de la bun început), gaze naturale, internet, întreținere.
Mi-a luat trei minute să fac toată treaba asta, după care am băgat telefonul la loc și mi-am adus aminte cum făceam asta atunci când eram mic, pentru că tot eu am fost înzestrat de mic să plătesc facturile locuinței. Noroc că nu erau multe: era internetul de la RDS (fostul Digi, cine nu știe) și cu energia electrică.
Păi așteptai să vină factura acasă în cutia poștală, cu unele zile în care te rugai să nu o fi pierdut poștașul pe drum pentru a nu fi nevoit să ajungi la sediul central din acea localitate, venea, o deschideai fizic, te uitai câți bani ai de plată, luai cash-ul și mergeai pe jos la o bancă sau un centru de plăți facturi.
Țin minte că am fost să plătesc într-o zi factura de electricitate la o bancă lângă noi. Mi-a pus mama banii în plic, alături de factură și m-a trimis în misiune. Nu știu ce am făcut pe drum, cum am reușit eu să învârt plicul ăla că atunci când am ajuns la bancă milionul dispăruse din plic și n-am mai avut cum plăti factura.
O mică paranteză: oi fi eu tânăr, dar am prins și eu sumedenia aia de zerouri la urma valorii actuale a bacnotelor. Demonetizarea s-a făcut în 2005, iar atunci aveam deja 13 ani. Am închis paranteza.
M-am întors pe drumul bătătorit de mine cu factura în mână, plicul gol și căutam milionul ăla de zori, să văd pe unde l-am pierdut. Poate și-o face milă de mine Dumnezeu și mă scoate din gura maică-mii că am pierdut banii, l-oi găsi pe drum. Ți-ai găsit, am făcut drumul ăla de două ori și n-am găsit milionul.
Ce am găsit în schimb au fost 10.000 de lei (1 leu la valoarea actuală) în fața unui bar. M-au văzut și niște oameni de la bar și au zis să facă o remarcă drăguță cu mine:
Bravo, puștane, te-a lovit norocul! Ai scos-o de o înghețată.
Răspunsul meu i-a luat până și pe ei prin surprindere:
Noroc pe naiba, că eu căutam o hârtie de-un milion de-am pierdut-o pe drum. Cu ăștia nu cred că pot intra nici măcar în bancă…
Sarcasmul îl aveam la mine de mic. Ce să fac? M-am întors acasă, am povestit, am scăpat ca prin gaura acului de o desfășurare de forțe de-a maică-mii pentru pierderea banilor și culmea, tot pe mine m-a trimis în aceeași misiune. Doar că acum mai aveam un pic și țineam banii în dinți aproape, să nu îi pierd.
Toată șarada asta a durat cred că mai bine de o oră. Păi acum scot telefonul din buzunar, mă duc în aplicație, selectez factura, dau plată, mă întreabă ce card folosesc, bag datele și plătesc. Două minute dacă sunt amețit și mă bâzâie ceva la cap, că dacă mă concentrez pe ce e acolo, în 30 de secunde am făcut plata. Nu mai zic că nici nu mai văd banii la culoare, cum au intrat, așa s-au și dus. Nu mai văd hârtii la culoare, nu mai risc să-l pierd pe Caragiale.
(sursă foto: Freepik)
Lăsați un comentariu