Prima și prima oară când eu am făcut vin, habar n-aveam ce fac. Totul era făcut de pe internet, în mare parte mă ajuta unchiul și făceam și noi acolo o pișoarcă să o bem, să zicem că-i al nost’ de pe făgaș cunoscut.

Așa se face că am obținut atunci un vin asemănător apei de ploaie, cu o tărie cam ca a oțetului și cu un gust nu foarte bun. Timpul a trecut, m-am interesat pe toate părțile, am studiat, m-am dus la oameni care se pricep, am încercat să studiez și ceea ce declară cramele consacrate românești despre tehnologia vinului și așa am ajuns să mai ridic un pic ștafeta.

Una din chestiile pe care le-am învățat și nu m-aș fi așteptat a fost în Grecia: să las strugurii în soare pentru a se deshidrata. Așa pot crește cantitatea de zahăr în must, lucru dovedit: strugurii albi au avut o concentrație de zahăr echivalentă unui vin cu alcoolemie de 12,5%. Nici nu am mai aplicat procesul de șaptalizare aici.

Am avut anul trecut (de fapt, în ultimii trei ani dacă stau bine să mă gândesc) probleme cu dopurile de plută la îmbuteliere în schimb, în sensul că mi-au mucegăit.

Apropo, cum e corect: dopuri sau doape? Oricum ar fi, dopurile au fost din plută, nu plastic, altfel nu mucegăiau. Cauza mucegaiului în schimb este diversă:

• O eroare pornită de la mine cu dopurile este că le-am fiert înainte de a le îmbutelia pentru a se înmuia lemnul. Nu vă mai explic că pluta este un lemn, nu? Ei bine, el s-a înmuiat, dar a și reținut o cantitate de apă favorabilă unui mediu de bacterii, fapt ce a dus la mucegăire.
• Dopurile nu au fost de calitate, au răsuflat și au făcut această pojghiță de mucegai din drojdie.

Nu m-ar fi deranjat așa de tare mucegaiul pe suprafața exterioară a dopului pentru că nu avem nici un motiv să mă îngrijorez: oricum desfac sticla și scot dopul, nu? Așa-i, dar vedeți voi, dopurile ăstea nu sunt etanșe. Ce iese afară poate și intra, iar în cazul de față, mucegaiul a știut doar o direcție: înăuntru.

Am găsit sticle cu floare de mucegai de m-am speriat, zici că era ciupercă, nu alta. Crescuse de mai că îmi venea să o pun în glastră, așa de mare era.

Ei bine, am fost la un magazin specializat pe vânzări de articole de vinificație, cu oameni pregătiți în acest sens și am stat un pic de vorbă cu ei. Evident că au râs de mine și cu fundul când le-am zis că eu am înmuiat dopurile de plută în apă fiartă. Reacția unuia din ei a fost:

Te dureau mâinile dacă împingeai un pic mai tare?

Mi-au explicat apoi că există mai multe calități de dopuri de plută:

• Dopuri de plută COLMATATE. Aceste dopuri sunt de fapt făcute din resturi de plută și nu au o duritate foarte mare. De altfel, am și cumpărat set d-ăsta anul trecut și când bag tirbușonul în ele, le scot pe bucăți.
• Dopuri de plută AGLOMERATE, având și varianta Plus de la cei de mai de sus. Sunt compuse din același material, dar sunt presate și devin mult mai dure. Oferă un avantaj mare împotriva oxidării vinului și răsuflarea sticlelor îmbuteliate. Am cumpărat acest tip și oamenii mi-au garantat că țin minim 4 ani. E de luat în calcul că cele PLUS se introduc mult mai greu față de primele.
• Dopuri de plută NATURALE. Aceste dopuri sunt făcute din plută direct, bucată întreagă și se pune la vinuri de soi nobil ce se doresc a se ține pe o perioadă mai îndelungată de timp îmbuteliate. D-asta și prețul.

Abia aștept să mă apuc de montaj, dar mai are vinul de stat la odihnit. Lucru sigur pe care îl pot spune este că dopurile sunt destul de dure, cele de anul trecut erau mult mai moi, le puteam strânge în mână. Așadar alegeți dopuri de calitate, nu vă jucați, nu faceți ca mine să vă zgârciți la mălai și să dați pe tărâțe. Eu m-am trezit cu vin căruia i-a reînceput fermentarea acetică în sticlă din pricina dopurilor.