Era să îi fac de petrecanie șemineului

Deși de șemineu sunt cel mai mândru, pot spune că mi-a dat de cap.

Mai țineți voi minte că am zis cândva “Aveam de gând să dărâm șemineul”? Ei bine, hai să vă povestesc cu ce m-am confruntat.

Am zidit eu șemineul și am făcut focul în el. Avea tiraj, dar cred că nu avea cât trebuie. Cert e că din când în când, focul în el se stingea și scotea un fum în casă de îl tăiai cu cuțitul. Bineînțeles că el a fost gata în mai, așa că necesitatea lui nu a fost mare până la lăsarea frigului.

După ce s-a lăsat frigul, am avut nevoie de el nu doar decorativ (deși era frumos), să facă așa lăudata căldură de mine aici.

Și dăi și bagă așchiuțe. De unde, fum în casă gros. Băi să fie?! O fi de la termopane și nu mai are tiraj deloc ăsta, hai să deschid geamul, să nu rămână focul fără oxigen. Recunosc că s-a aprins. URA! Se ard așchiuțele, se face jar, pun un lemn uscat (Menționez asta pentru că mi-am auzit comentarii cum că am pus verde și d-aia s-a stins). Și am plecat pe afară.

M-am întors în vreo 15 minute să văd care e treaba. Când intru, PUF! Fum de nu mai aveai unde sta… L-am lăsat să se ducă, s-a aprins totuși și acel lemn uscat dacă am lăsat ușile deschise ca la balamuc să iasă fumul, s-a ars și s-a terminat cu el. Duminică am luat-o din loc spre București.

Am mai pățit de 2 ori așa cu el, însă a doua oară a fost mai nasol. La modul dacă nu eram atenți, am avut pe cineva la noi și a dormit în camera cu șemineul. Putea muri intoxicată peste noapte, însă norocul a făcut că am fost atenți și am așteptat să rămână doar jar (date fiind celelalte 2 experiențe mai sus menționate).

Ăsta a fost momentul în care soția mea a fost foarte calmă, convingătoare și succintă în vorbe:

În 2 săptămâni îl dărâm și facem sobă.

Cum să vă explic eu, de obicei ea nu se bagă în proiectele mele, dar când zice că face ceva, fiți siguri că face, ea are o verticalitate de neînchipuit.

Asta am vorbit și cu unchiul, a cărui concluzie a fost că ar fi coșul înfundat. Eu o țineam pe a mea, că nu se poate, că doar am făcut focul în el și a mers. Dar o să verific să văd ce și cum.

Mai fac o paranteză aici care m-a dus cu gândul totuși la un coș înfundat: Pe vremuri, când trăiau străbunii noștrii, ei aveau o strategie mai aparte de a afuma carnea: la coșurile caselor scoteau o cărămidă în pod și dirijau fumul pe carnea de acolo. Fiind greu accesibil pentru animale, era ușor de a pune acolo carnea la fum.

Ori eu, lucrând ceva prin cămară, am deschis capacul la pod și m-a năvălit un miros de fum de lemn ars. N-am văzut flacără, dar mi-a dat de gândit.

Înarmat cu răbdare și pregătit pentru ce e mai rău, am urcat în pod direct la coș, unde 2 cărămizi erau puse cumva în dorul Lelii acolo. Le-am dat la o parte și aveam acces pe coș în sus. Puteam filma cu telefonul să văd ce e în sus.

Păi măi fraților, în sus erau numai cuiburi de viespi. Erau atâtea cuiburi de viespi încât reușisem să scot câteva cu mâna liberă de aproape de gaură:

Am făcut un pod fals să nu treacă mizeria către coșul șemineului și am început să “scărmăn” pe coș în sus. Am tot scos dar am văzut că nu îi dau de cap.

Am făcut ce ar fi trebuit să fac eu dinainte de a mă apuca de șemineu: am devenit coșar, m-am urcat sus pe casă să desfund coșul. Bineînțeles că soția tremura toată de frică să nu mă fărâm pe acolo pe sus, dar ce să fac? Trebuia făcut. Era cam ultimul weekend când nu înghețase și nu plouase, adică aveam acoperișul uscat și nu riscam să alunec.

O dată urcat și legat de coș (notă: dacă aveți nevoie să ajungeți pe casă, voi sau orice prestator ce vă ajută cu asta, asigurați-vă că sunt legați de ceva ce nu fuge de acolo. Șansele să cadă de acolo devin nule așa) am trimis soția în pod să curețe ceea ce eu am numit “vezi și tu ce mai cade acolo”.

Băi și a căzut. A căzut de m-a înnebunit de cap, ce era pe coșul ăla, eu mă mir cum de mai avea tiraj, chiar și puținul ăla… Uitați o poză, în cazul în care nu mă credeți, cu ceea ce zic:

Am numărat: 26 de cuiburi de viespi pe toată înălțimea depuse de-a lungul timpului. Coșul nu a mai fost folosit de aproximativ 10 ani (de 8 suntem noi la țară și nu l-am folosit deloc până acum), a ieșit practic o găleată de lavabilă mare numai cu gunoi.

Ce sculă am folosit?

Simplu și eficient:

  • Un tub rigid pentru apă curentă de Ø25 găurită la un capăt, aproximativ 2m (ar fi bine să fie un pic mai lung totuși);
  • Un sac de rafie motolit și înfășurat pe capătul găurit al țevii;
  • O sârmă să leg sacul.

Practic, mi-am făcut un pămătuf cu care am curățat tot coșul.

După toată procedura asta, evident că ardeam de nerăbdare să încerc să văd ce și cum, mai ales că se anunța de seara ploaie afară. Atât de tare ardeam de nerăbdare de am făcut un șpagat pe acoperiș că nu mă mai puteam da jos. Altă viață:

Ce vedeți în video e de fapt lemnul aprins de la un singur jăratec, mic și amărât. Cam ăsta-i era tirajul. Eh? Arată bine sau? Aviz amatorilor: verificați ȘI curățați coșurile. Și cu mare atenție, ceva de genul se poate întâmpla și la o centrală casnică (am văzut cazuri cu cuiburi de păsări).


Lăsați un comentariu