Una din cele mai așteptate lucruri pe care le aveam de făcut de Crăciunul ăsta era, de fapt, să trag vinul la sticle. (Să știți că eu nu beau alcool în fiecare zi, vinul îmi ajunge de pe un an pe altul.)

Ei bine, pentru chestia asta, eu de-a lungul anului am strâns toate sticlele pe care le-am consumat la mine acasă, dar am rugat și prietenii să facă același lucru pentru că sticla este cel mai ușor element refolosibil. Gândiți-vă că se refolosesc borcanele pentru diverse dulcețiuri, zacuscă sau mai știu eu ce.

Este același lucru și aici: sticla poate fi spălată (o mențiune fac aici: dacă ai consumat o baterie de vin, cum ne place nouă să spunem, ar fi de preferat să se curețe pe loc. Vinul face depunere și dacă e uscată, nu se mai ia cât îi hăul de mare) și refolosită. Ce nu poate fi refolosit la ea este, în schimb, dopul de plută. Iar despre dopurile de plută am vorbit acum ceva vreme în care v-am zis ce tip de dop se pretează în funcție de vinul ce îl faceți.

Toate acestea fiind spuse, rămâne un singur mister: cum băgăm dopuri noi la sticlele de vin? Răspunsul stă într-o unealtă destul de deșteaptă ce strânge pluta și o dirijează pe gâtul sticlei, numită dopuitor. Și sunt mai multe tipuri de dopuitoare:

• Dopuitor manual, cum este cel ce îl prezint mai jos, în care prinderea, sprijinul sticlei și armarea cu dop se face manual, iar puterea stă în mâna utilizatorului.
• Dopuitor manual cu stativ, în care utilizatorul își pune mintea cu dopul de plută pentru a-l băga pe sticlă, dar sticla este sprijinită din partea superioară și inferioară, fără a exista stresul de a o ține pe poziție
• Dopuitor semiautomat, în care doar scoaterea și punerea unei alte sticle cade în sarcina omului, restul se face de către unealtă. Dar asta se pretează la un număr foarte mare de sticle îmbuteliate pe an, nu două sute.

După cum am zis, vorbim de dopuitorul manual complet, așa că prima chestie ce se face este, normal, să umplem sticla cu vin. Sau altă băutură, pentru că orice băutură merge îmbuteliată dacă are o tărie sub 40°.

Ulterior, pe o suprafață destul de dură și plată se pune sticla. Pe gâtul sticlei se pune dopuitorul cu dop în el și apoi se prinde gâtul cu suporții speciali ai dopuitorului:

Aici intervine partea mai puțin plăcută pentru că trebuie să vă puneți toată forța pentru a duce dopul pe gât. Înainte eu făceam o greșeală și înmuiam dopul de plută în abur (apă fierbinte) pentru a putea fi manevrat mai ușor. Problema e că dopul de plută este de fapt de lemn și el atrage cu ușurință apa, o reține și ulterior se evaporă. Rămân goluri de aer pe unde vinul va respira și apoi se strică.

Mă rog, eu am pățit-o să îmi treacă vinul de partea cealaltă a dopului (adică să se verse) din cauza dopurilor înmuiate. Motiv pentru care anul ăsta am fost pe principiul: Minte multă nu se cere, prost să fi, să ai putere și am băgat dopurile forțat. Mă dureau palmele de ziceai că nu e adevărat, dar ce nu face omul pentru un vin calumea?

Sincer să fiu, activitatea asta nu durează mult, dar este destul de migăloasă. Motiv pentru care trebuie răbdare, un lucru pe care începusem și eu să îl pierd la un moment dat. Plăcerea e dată de etanșarea perfectă a dopurilor.

Apropo, am mai auzit pe cineva care ar fi vrut să bage dopurile manual, cu mâna pe gâtul sticlei. Dacă mai e cineva care face așa sau s-a gândit doar să facă așa, vă dau un sfat: vor fi cei mai buni 80 de lei investiți într-un dopuitor manual. Dacă îl iei în perioada de vară, se găsește și la 50 de lei…