Cred că m-am făcut destul de înțeles că imi place să merg pe munte. La orice oră din zi și din noapte, dacă mă pui să aleg între munte și mare, din somn profund după patru nopți de beție răspund „munte”.
Între noi fie vorba: dacă există o combinație între cele două, atunci e și mai bine. Dar prin țara noastră nu prea găsești, așa că ne bucurăm de ele independent.
Cu toate astea, sunt un începător în drumeții montane. Începător e puțin spus, de ar fi să mă compar cu alți oameni care merg pe munte, eu nici n-am terminat de acoperit toate traseele din munții Bucegi. Totuși fac parte dintr-un procent foarte mic al populației care merge pe munte și face mișcare.
De fiecare dată când am fost la munte, cea mai frumoasă priveliște este de pe creastă și din vârful lui. Este și normal: punctul nostru final (al celor la început de drum pe munte) este atingerea vârfului, deci acolo avem cea mai mare realizare. Știți ce mai face un click frumos în mintea mea pe traseu? O cabană sau un refugiu.
Cumva pentru mine are și un istoric acest lucru datorită unei trăiri de a mea cu tatăl meu și un prieten bun de-al lui când am ajuns pe la Lerești cu mașina, am mers preț de o oră prin munte și pădure până am dat de o cabană unde am mâncat și am stat toată seara. Un fel de film american se derula dacă mă întrebați pe mine, iar asta mi-a aprins apetitul pentru refugii.
De fiecare dată când merg pe munte, atunci când găsesc un refugiu sau o cabană, involuntar sunt atras către ea. Dă-l nabia de vârf ce-l am de atins, deviez de la traseu instant. Tot la fel am făcut și pe traseul Bucșa – Bătrâna, când am văzut refugiul Șaua Strunga. Am zăbovit acolo o oră încât ne era frică să nu ne prindă noaptea pe traseu apoi.
Despre refugiul Șaua Strunga v-am povestit aici. V-am zis că am fost voluntar și eu o zi acolo (din puținul pe care l-am avut) și am rămas surprins să văd că un om și-a dedicat mai bine de o lună la recondiționarea lui. Sigur, cârcotașii vor apărea de la orice colț și nu îi judec, de data asta, deloc pentru că am făcut parte din ei.
Felul meu de om crescut într-o lume plină de pericole la tot colțul mă face să fiu sceptic la orice donație sau ajutor al oricărei asociații. Nu știu cum ați crescut voi, dar la Curtea de Argeș chiar s-a făcut și o știre despre cum o asociație ce strângea bani să ajute copii cu diverse dizabilități de fapt nu era ce trebuie, iar cei ce au înființat asociația și-au luat mașini și vile.
Am stat mult să mă gândesc de unde a pornit trauma mea despre acest scepticism și mi-am dat seama că de la aceste asociații. Așa că atunci când l-am cunoscut pe Costi (Omul pe munte), am știut că e om serios și face treabă.
Anul acesta l-am început prin a redirecționa cei 3.5% din impozit la el. Este un gest mic pe care-l fac doar pentru simplul fapt că merg pe munte și este greu să întreții anumite locații din vârf de munte, apăi să le mai și recondiționezi.
Link-ul de completare al formularului îl găsiți aici. Și, pentru toți cei ce veți întreba, nu este un articol plătit sau sponsorizat în vreun fel. Dimpotrivă, Costi va afla doar la publicarea articolului că am scris despre aceasta.
Pentru că aleg să donez unei cauze în care cred. Iar în asociația „Om pe Munte” cred cu tărie. Am certitudinea că un umăr de sprijin din partea noastră îl va face să plănuiască toata vara la astfel de refugii.
Lăsați un comentariu