De foarte mult timp nu am mai avut un Crăciun cu zăpadă. Că a mai fulguit, a mai dat o lapoviță, am înțeles, dar niciodată de Crăciun. Ba din contră, as putea spune că de fiecare Crăciun am stat în mânecă scurtă în curte.
Replica mea este: dacă e să ningă, să ningă de Crăciun. Nu contează cât ar ninge după (sau nu), important este ca de Crăciun să fie zăpadă.
Dar când m-am trezit de dimineață și m-am uitat pe geam, am rămas cu gura căscată. Am rămas fix ca un copil mic, uitându-mă la cum ningea și viscolea.
Chiar mi-am adus aminte de copilărie, de troienele de zăpadă ce deveneau derdeluș, spre încântarea copiilor și înjurăturile adulților ce-și rupeau picioarele pe el. Mi-am adus aminte de pantalonii făcuți țurțuri pe mine și cum mă chinuiam seara să îi dau jos.
O memorie mi s-a deblocat, nici măcar nu știam că o mai aveam. Eram cred că pe la 10 sau 12 ani, oricum în perioada copilăriei mele mici și ne-am dus la țară în ajunul de Crăciun, urmând să rămânem acolo până pe 26 decembrie.
Când am ajuns acolo, eram necăjit că nu era zăpadă. Dintotdeauna mi-a plăcut zăpada, dar atunci era ceva special pentru că primisem promisiunea că mă pot duce la săniuș.
Teoria era că nu te puteai da pe un pic de zăpadă cu sania. Nu de alta, dar ulița e asfaltată în ziua de astăzi, atunci era concepută din bolovani puși unul lângă altul și încărcat cu balastru care se spăla toamna. Așa că zăpada trebuia să fie în cantități industriale, nu jucărie.
M-am culcat cu o singura dorință în minte:
Moșule, dacă mă auzi, vreau și eu zăpadă mâine, să mă pot da cu sania.
Atât îmi doream. Știam despre teoria lui Moș Crăciun atunci și despre cadourile de sub brad, dar totuși am crezut dintotdeauna în el. Încă mai cred, motiv pentru care sărbătorile ăstea sunt cele mai frumoase pe care le am.
Când m-am trezit dimineața, pe 25 decembrie, după o noapte de nins abundent și m-am uitat pe geam, am urlat de am sculat toată casa. Cine naiba a mai mâncat sau băut apă? Știam unde e gașca, știam unde e sania. Bine că a apucat maică-mea să arunce niște haine pe mine, că plecam în pijamale.
De la ora 9 până la ora 16 am urcat cu sania târâș și am coborât pe ea, alături de alți copii. Eram mulți, era o veselie de nedescris. Am făcut un ghețuș pe jos de nu mai puteai urca sus cu o mașină, iar pe jos mergeai dacă era gard sau ceva de care să te ții. Așa a rămas până după Anul nou, când a pus un nou strat de omăt peste.
Așa m-am simțit de dimineață. Mi-am dat seama că era o copilărie simplă și lucrurile fericite vin din lucrurile simple. Niciodată nu voi găsi fericire în bogății sau în obiecte de ultimă fiță. Amintirile se fac cu lucruri mărunte.
Lăsați un comentariu