Anul ăsta au fost struguri mulți în vie, nu am ce zice. După o perioadă îndelungată în care am lăsat vinul la dospit, am ajuns să-l trag din damigene direct la sticle.
Cel roșu de anul acesta are review-uri diferite. Nu știu dacă știți, dar eu, după fiecare îmbuteliere, duc o parte din sticle la mai multe persoane. În general, sunt persoane apropiate celor cărora le dăruiesc vinul.
Iar părerile se împart în două:
- Vinul este identic la gust cu cel de împărtășanie.
- Vinul este mult prea apos, neavând dulceață de fruct în el.
Cu toate astea, toată lumea îl recomandă ca băubil. Iar din punct de vedere al culorii, avem exact ce trebuie: limpede și cristalin, chiar dacă este roșu.
P.S. Când zic roșu, nu mă refer la negrul ăla tăciune pe care îl cumpărăm din comerț, de exemplu de la Purcari. Dau exemplul de la ei pentru că, din toate categoriile de vinuri de genul acesta din comerț, Rara Neagră mi se pare cea mai strălucită.
În schimb, la cel alb am primit numai laude. Am găsit una dintre vii unde strugurii se copceau mult mai devreme față de restul, iar aceștia dădeau un gust ca al vinului pelin. Avea tărie de te băga sub masă, dar era amar atât cât să-ți aducă aminte de limita de băut.
Eliminând acei struguri, am păstrat gustul autentic al vinului. A ieșit un vin bun de băut și individual, la o masă, dar bun și de pus la barul unei petreceri.
Nici nu a fost o pierdere mare — 10 litri de vin — pentru că i-am procesat separat, astfel încât să mă conving că ei erau cei care îmi dădeau de furcă.
Ce îmi reproșez mie este că m-am grăbit un pic să îi culeg anul trecut. Chiar dacă a fost cald rău și au părut copți din timp, adevărul e că ar fi trebuit culeși minim în primul weekend din octombrie. Miza a fost cea a unui eventual îngheț, pe care îl preconizau cei de la știri. Evident că n-a venit. Ne-au mințit ca la meteo.
Important e că am ieșit bine. În plus, am folosit tactici noi la îmbuteliere și unelte care mi-au făcut viața mult mai ușoară. Am ce să vă povestesc în următoarele săptămâni.
Lăsați un comentariu