Ieri, cât am fost dădacă pentru puii ăia de rândunică — care s-a dovedit a nu fi rândunică — stăteam și mă gândeam la o chestie:
Faptul că noi, oamenii, am intervenit masiv în ecosistem.
Și nu e neapărat ceva rău. Ba din contră — e plăcut să-ți dai seama de asta și să încerci să faci bine.
Prima chestie pe care am făcut-o ca specie a fost să ne așezăm la casele noastre. Să ne construim așezări și gospodării peste tot. Inclusiv în vârf de deal — ca mine.
Am venit noi, nomazii cu corturi și ne-am tras case. Iar unde sunt oameni vine și natura după noi.
Mă uitam ieri la cuibușorul ăla și mă gândeam: dacă nu era așezarea omenească, nu era nici cuibul acolo. Am vreo trei pe la streașină, dar ăsta era populat.
Apoi ne-am apucat să domesticim animalele. Am luat lupul și l-am făcut câine — gardian de curte și prieten de nădejde. Pisica? Dumnezeu știe ce-a fost înainte, dar am adus-o să ne scape de rozătoare. Calul? L-am folosit la tras, cărat și muncă grea.
Și uite-așa ne-am făcut o mică faună proprie, în curțile noastre. Când m-am trezit ieri, pisica dormea fix sub cuibul de păsări.
Practic: noi am făcut așezarea, noi am adus și prădătorul. Ne-am creat propriul ecosistem — complet, cu lanț trofic și tot ce trebuie.
Așa că m-am simțit responsabil: Trebuia să am grijă de puii ăia.
Natura însă nu ține cont de intenții: unul din cei cinci pui a căzut pradă pisicii. Doi i-am salvat că nu aveau probleme cu zborul, ci cu… aterizarea.
Așa e și în viață și-n aviație: cele mai multe accidente se întâmplă la decolare și la aterizare. Chiar și dacă apare o problemă în aer, nu faptul că ești în zbor e periculos, ci contactul cu solul.
La un moment dat, scriam un mesaj pe telefon și din vederea periferică văd un pui planând, cu capul înainte, direct într-un lemn. A rămas acolo, tulnic de cap. Știind ce agilă e mâța, am fugit să-l salvez. L-am ținut în brațe, l-am ridicat și l-am aruncat ușor, să-l ghidez spre mașina deschisă cât să aterizeze în siguranță până se învață.
Când mă uit, altul era pe jos. L-am luat și pe el, ce să îi faci? Iată-mă, cu doi pui în brațe, făcându-le instructajul de zbor.
După un timp am văzut că pot să aterizeze singuri și le-am dat drumul. S-au dus într-un copăcel, pe o ramură și de acolo au zburat în lume.
La plecare de la țară, mai erau doi pui. Nu știu ce s-a ales de ei.
Dacă pisica era plecată și ei dibaci, poate s-au lansat.
Știu că pare profund ce-am scris, dar după patru–cinci ore pe post de dădacă, ai timp să reflectezi. Vă las mai jos o poză cu mama puilor — prinsă în cea mai bună formă de mine, să nu ziceți că am înnebunit de tot.
P.S. Dacă știți ce specie e, ziceți-mi. Rândunică nu prea pare, deși… tentant e să spui asta.
L.E. Am aflat din ce neam se trage pasărea asta: e codroș de munte.
Lăsați un comentariu