Zilele ăstea am fost un pic nostalgic, m-am apucat să mă uit prin pozele mele vechi stocate p-ici pe colea. Credeam că o bună parte din pozele mai vechi (spre exemplu, cele din timpul facultăților) le-am pierdut, dar am dat de ele.

Printre ele m-am lovit și de poza principală de la postarea asta. Ce e acolo? E un scaun pliabil de la Decathlon. Cert e că am pus ochii pe el încă din 2018 și nu mi-am luat. Nu mă întrebați de ce, cel mai porbabil am zis că nu am nevoie de el niciodată, de asta nu mi-am și luat.

Dar mi-a plăcut ideea și mi-ar fi plăcut să îmi iau. Mă încânta, înainte de toate, faptul că pot să îl car cu mine în portbagaj, să merg undeva (să zicem pe munte, că și așa îmi place mie să merg mult pe zonele de munte), să îl scot efectiv din portbagaj și să mă așez, uitându-mă în zare. Poate la un apus frumos, poate la munți, poate la un animal, dar să am pe ce sta.

Mi se părea util, dar nu mi se părea mie de folos. Mă mințeam cumva să nu îmi iau, dar ghiciți ce? Anul ăsta mi-am luat două. Și văzând poza asta pe care am postat-o, e plăcut să știu că acest scaun nu s-a scumpit sau ceva. Este la adevărata lui valoare pe care o avea și în magazin.

Dar când l-am cumpărat nu am mai știut de preț sau ceva, pur si simplu mi l-am cumpărat și ura și la gară. Acum oriunde merg, îl car după mine. Spre exemplu după ce am fost pe Vf. Vânătoarea lui Buteanu, m-am întors pe platoul Moliviș (acum văd că nu v-am scris despre el, deși este unul din locurile mele preferate pe care merg ori de câte ori am ocazia). Am scos scaunul acolo, atât pe al meu cât și pe al soției și am stat. În tihnă, că tot e așa de mediatizată expresia asta.

Deci, da, atunci când îți dorești ceva cu adevărat, apoi faci. Fără să îți dai seama, te întorci mereu la ceea ce îți dorești cu adevărat. E valabil și pentru lucruri mărunte, dar și pentru lucruri mai complexe ale vieții. Pentru că suntem creați cu o anumită personalitate, un subconștient care mereu va țipa în noi. În cazul de față m-a dus să-mi iau scaun…