Cum să vă explic eu, am fost sâmbătă pe munte și e pentru prima oară când abia am așteptat să ajung acasă, să împart experiența cu voi pentru că cred că am dat de cel mai frumos loc în care am putut să ajung: cabana Mălăiești.

Probabil câțiva știți deja despre ce e vorba cu cabana asta, dar sunt sigur că mulți vă veți regăsi pentru prima oară aici și veți vrea să o vedeți. Citez din alți oameni care au fost aici: Cabana Mălăiești este amplasată în Valea Mălăiești, dispusă ca un amfiteatru în căldarea glaciară a munților Bucegi, unde ai impresia că aici este un loc protejat.

Încep în forță cu următoarele date despre traseu:

Și fac asta cu un scop bine definit: nu este un traseu de tip circuit, cu toate că am avut impresia că este, nu este un traseu dificil dar nici de departe ușor și poate fi făcut într-o zi. Înainte de a pleca, am încercat să mă documentez și am rămas cumva cu o teamă că m-ar prinde noaptea pe traseu. Nu a fost cazul, mi-a rămas timp de zi berechet.

Punctul unde mașinile pot fi lăsate este acesta, aici fiind o parcare destul de mare, aproape special concepută pentru asta. Problema se pune dacă e zăpadă mare: mașinile joase sau fără 4×4 nu prea au ce căuta pe aici. În rest, cum a fost ieri (puțină zăpadă, că ăștia la meteo anunțaseră Iadul alb afară săptămâna asta), au venit inclusiv BMW-uri (le menționez pentru că au tracțiune spate).

Drumul se continuă pe drumul forestier, până ce ajungeți la o barieră care anunță că accesul cu mașina se termină acolo. Este un pic mai în față de parcarea asta, dar cine are de gând să se aventureze să nu încerce pentru că nu ai unde parca. De acolo, indicatoarele vă duc către cabană:

Veți merge pe drumul forestier și veți urmări banda albastră. Este scrisă pe copaci și sunt și stâlpi montați ce vă arată traseul. Este foarte bine marcat, nu prea aveți cum să îl ratați.

Panta nu este una ușoară de urcat. Sunt zone unde îți dai sufletul și îți lași ficatul, dar sunt zone unde ai și drum întins, prin pădure, unde te poți odihni un pic în timp ce nu pierzi vremea. Iar la primul punct de belvedere poți deja lua o pauză binemeritată:

După ce urcați de vi se apleacă prin pădure, aveți de trecut prin două luminișuri unde veți găsi și indicatoare cu timpul rămas până la cabană.

Pot spune că ăstea 30 de minute au fost un pic cam dificile, dar pun chestia asta pe seama oboselii acumulate dinainte. Nu știu cum o fi vara, dar deja abia aștept să aflu pentru că vreau să iau în calcul traseul prin Pichetul Roșu până la cabană.

Așa se intră pe platou. Mi s-a tăiat răsuflarea, iar filmarea e cam tremurată pentru că efectiv tremuram și nu de frig. Nu îmi venea să cred că era mai frumos decât orice am văzut în poze și am prins și o vreme extraordinară în urcarea noastră: temperaturi bune, cred că chiar pe plus, soare, cer senin sticlă și zăpadă cât să dea farmec.

Din păcate, la momentul actual cabana nu oferă și cazare, cândva o făcea, doar că centrala lor termică nu face față. Am încercat să mă cazez aici din timp sunând să fac rezervare la cabanier, dar am primit informația de mai sus. Probabil iarna viitoare, vedem.

Problema e că aveam cumva timp mai mult disponibil decât ne așteptam, așa că am vrut să urcăm și pe Hornuri, măcar prima vale, să vedem ce e dincolo. Când am dat de partea abruptă, ne-am dat seama că ne-ar lua undeva la peste o oră să urcăm, așa că am preferat să o lăsăm pentru la vară.

Tot traseul a durat cinci ore, incluzând și încercarea de a ajunge în Hornuri. Un timp destul de bun ținând cont de faptul că e un traseu de iarnă. Oricum ar fi, e un loc de poveste, nu regret și cred că o să îl includ ca traseu de iarnă în fiecare an. Coborârea este una destul de ușoară, dar dacă e gheață, recomand purtarea gheruțelor. La urcare nu am avut nevoie, dar pe coborâre a fost floare la ureche cu ele montate.