Eu când am ajuns la țară nu știam să bat un cui. Ce să știu eu să folosesc ciocan, aveam un pic de idee de ce înseamnă electronica pentru că o prindeam de la tata.

Tot cu taică-meo am desfăcut și aranjat o grămadă de computere, încă de când eram eu prunc. Primul meu calculator (și nu mă refer la calculator de făcut calcule, la computer, dar tot românul îi zice calculator) l-am avut în casă înainte de cinci ani, când apăruse 486. Știu, știu, înainte de el era și 386. Am trecut la nivelul următor direct. Apoi la Pentium II.

Chestiile despe casă am început să le deprind începând pe la data de 14 ani, când petreceam mult timp cu finul nostru de la Argeș. El fiind mai mare și foarte îndemânatic, mă lua la tot ce înseamnă muncă să îl ajut cu o sculă, să îi mai dau ceva la mână și așa mai departe. Tot cu el am reușit să îmi dezvolt latura de mecanică, desfăcând Daciile (a lui și a lui taică-meo), ulterior ajungând să lucrăm la fostul meu Opel foarte intens.

Cu toate astea nu aveam ograda mea să fac lucruri, eram întotdeauna supravegheat de oameni care îmi spuneau unde greșesc și unde nu (câteodată mai dur, câteodată mai blând, dar mă învățau cu subiect și predicat ce am de făcut.) Făceam ce aveam de făcut la fiecare acasă și aia era. Iar munca pe care o făceam nu era de așa mare în detaliu.

Când am ajuns la țară, m-am lovit de situația delicată în care trebuia să fac diverse. L-am avut pe unchiul care m-a invățat, dar un lucru mi-a fost greu să îl învăț: să bat cuie.

Eu cu bătutul de cuie sunt cum e omul de zăpadă în soare, nepotrivire de caracter completă. Încă sunt, dar parcă totuși mi-am mai intrat în mână, mi-am dat seama că trebuie să las ciocanul să își facă el treaba pentru care e conceput, eu doar să îi arăt direcția.

Am avut într-o zi o situație în care a trebuit să mă apuc de bătut cuie cât să încropesc niște stâlpi din lemn pe care să agăț un cablu electric. Voiam să fac trecerea pe o pompă în puț și trebuia alimentată, așa că cu niște stâlpișori de brad sparți în două pe circular, cuie și un ciocan, m-am apucat să proțăpesc cablul.

Pe la al patrulea stâlp, nu aș ști să vă spun nici acum cum am reușit performanța, dar mi-am dat cu ciocanul peste degetul mare al mâinii cu care îl țineam. Mi-a scăpat în momentul impactului lui cu cuiul din mână și mi-a ricoșat în deget.

Sunt doi ani de zile și nici în ziua de azi nu îmi explic cum am reușit eu performanța asta, de a-mi da cu ciocanul peste mâna cu care băteam. Mai înțeleg când nimerești pe lângă cui direct în degetul cu care îl țineai, înjuri și trece. Dar aici nici putere să înjur n-am mai avut că n-am știu cum să reacționez la impact.

Nu mai zic că m-am găsit în zilele următoare cu niște colegi care se uitau la mâna mea și nu știau cum să întrebe dacă sunt stângaci și cum de am reușit performanța asta. Când le-am spus pățania mea, nu au mai vorbit toată ziua cu mine, încercând să își dea seama fiecare cum a fost posibil să fac așa o bravură.

Deci niciodată să nu vă gândiți că faceți o greșeală pe care nu a mai făcut-o cineva. Toți greșim, plecăm de undeva și încercăm să învățăm. Eu spre exemplu am învățat atunci că e mai bine să prind stâlpii cu șuruburi pentru că riscul de a mă lovi e mult mai mic.

Iar cea de-a doua morală ar fi că întotdeauna se poate și mai rău, atunci când crezi că nu. În special când crezi că nu.

(sursă foto: Freepik)