Buuun, avem o casă locuibilă, avem unde sta, totul fain frumos, așa am lăsat-o în anul 4, însă se întrezărea și o veste foarte proastă pentru tot globul ăsta: pandemia.

Încă din octombrie începuse a se vorbi de noul SARS-COV2, țin minte că la soție la muncă, având contact prin cadrul multinaționalei la care dă cu sapa, deja începuse să se închidă în China diverse pe la sfârșitul lui Noiembrie, începutul lui Decembrie. De altfel, începuseră să dea și la TV că se închid orașe pe acolo. Noi, românii? “Neah, șefu’, la noi nu vine că n-are ce face la noi aicișea!”

Păi cum să explic eu, a venit în februarie și ne-a dat în moalele capului. Și ne-a trimis pe toți, ba să lucrăm de acasă, ba în șomaj tehnic. Multe persoane au redescoperit casele lor de la țară sau au cumpărat efectiv case la țară imediat atunci pentru a nu sta într-o cutie de chibrituri, în apartament.

La mine, eu eram preocupat la început de an cu vinul. Unchiul meu, trebuie sa recunosc, m-a inițiat în tainele vinului. Anul trecut am luat strugurii, i-am băgat la damigene, i-am lăsat la limpezit și am tras la sticle. Și a ieșit ceva băubil, bun, dar nu dur, ba din contră, cred că avea 9°, încă mai am 2-3 sticle pentru viitor. Dar a ieșit ceva cu alcool și așa a prins mămăliga coajă să mă apuc să fac și mai mult cu viile.

Aveam bucătăria în spate netencuită de când ne-am dus acolo. Nu doar că arăta de îți venea sa îți iei câmpii, dar mai pierdeam și căldură, atât în bucătărie, cât și în baie. Și, pe stil modern, i-am pus niște polistiren de 5cm pe perete, i-am dat ciuperci, plasă, adeziv și a ieșit ce e mai jos:

Am ajuns și noi la țară, alături de alți pandemizați din perioada aia, un pic și speriați de situația COVID din țară, că era panica indusă de la TV (e de vorbit mult aici), dar în acest an, ne-am dat seama cât de bine e la țară. Ca atare, mi-am făcut lucruri care, la vremea aceea, le consideram nesemnificative, dar acum îmi dau seama că au reprezentat de fapt capodopere.

Înainte de pandemie, mă apucasem de permis de A, să îmi iau și eu motocicletă și să mă plimb. Și m-a pus după 2 ședințe să mai aștept până mi-oi lua permisul, din pricina pandemiei. Și să aștept pe gol, nu se cade, așa că mi-am luat motocicleta la care am tot buticălit și reparat, că am luat-o la un preț extraordinar de mic. Nu putea fi perfectă la banii ăștia.

Avem acolo niște fântâni la baza solului, nu știu dacă am mai văzut în alte localități așa ceva. Izvoarele sunt așa de puternice, încât izbucnesc din pământ. De la una din ele puteai lua apă potabilă pe vremuri dar nu a mai fost întreținută de nimeni din zonă și s-a făcut o depunere consistentă de mâl. Am luat decizia să o curățăm și am făcut o apă cristalină în ea.

Am stat și am vorbit cu soția, “băi, terasa asta e prea goală, hai să cumpărăm mobilier de terasă!” Eu, știindu-mă totuși capabil: “nu vrei să mă lași să îl fac eu?” Ezitantă, mi-a dat totuși mână liberă să îmi fac de cap și m-am apucat să caut în toate resturile de lemne rămase de la acoperișul centralei (căruia i-a luat locul cel al terasei) să văd ce pot refolosi. Eu zic că din resturi a ieșit ceva bun…

După ce am ieșit din condiția de stat acasă (eu, ea a lucrat de acasă încă 1 an după), a trebuit să ne întoarcem la București, unde am muncit pentru al nostru popor. Ideile din același an au continuat însă…