Deși am știut de la bun început că pentru a-mi face un gard nou am nevoie de timp și răbdare, nu m-am gândit că totuși munca va fi așa de istovisitoare la un amărât de gard.
De fapt, nu e un amărât de gard, așa-l interpretam eu la momentul acela. Vedeți voi, așa cum am zis și în postările pe care le-am mai făcut ce le găsiți la un simplu search pe tema „gard” (dacă vreți, dați un clic aici și vă duce direct), în cultura noastră gardul este cartea de vizită a caselor.
Zic în cultura noastră pentru că nu am văzut în altă parte în afară de balcani să fie gardurile așa de pompoase. Ba mai mult, la noi, românii de pretutindeni, văd garduri care costă cât toată casa în care proprietarii locuiesc. Am mers în occident și acolo am văzut uneori gardul atât de natural și subtil încât m-a minunat: dintr-o linie de copaci.
Dar pentru că este cultura noastră și este ceva cu care ne-am născut înzestrați, trebuie să avem grijă de tradițiile noaste. Chiar dacă acceptăm elementele occidentului în viața noastră și tehnologia ca un mare avantaj în confecționarea lucrurilor, totuși nimic nu ne poate lua tradițiile, obiceiurile și datinile noaste românești. Și avem datoria de a le duce mai departe.
Uluca am montat-o peste tot, cu mențiunea că aveam o poartă la intrarea în casă ce nu era deloc utilă. Încă de când am ajuns noi la țară, acea poartă a fost pusă în dreptul florilor și a boltei vechi de vie. Noi am vrut să păstrăm portița (cea de acces pentru oameni) pe poziție și să renunțăm la cea mare. Totul ar fi arătat foarte ciudat, așa că am scos ambele porți și am continuat cu gardul și acolo.
Nu vă faceți griji: la momentul actual casa noastră, alături de casa unchiului ce ne-a ajutat la gardul ăsta din toate răsputerile lui, are intrare comună. Așadar avem pe unde intra. Iar pe plan personal am în cap o idee năstrușnică pentru acces, chiar sub bolta de vie. Dar asta va veni mai târziu, când voi fi echipat cu toate cunoștințele și materialele în curte.
Deci tot setul de poartă a fost eliminat, dus la bunica ce mai e acolo prezentă printre noi pentru a o înlocui la ea (reciclăm tot, aruncăm puține), iar la noi au fost puși lați în continuare, până la vie, cu o centură și cu uluci aliniate.
La final tot gardul a fost vopsit cu ulei ars colectat de la service-urile auto. Nu mult, vreo 6L de ulei mi-au fost de ajuns. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am ulei uzat încă în curte pentru eventuale lucrări de recondiționare, dar ce am folosit aici este strict uleiul de la schimburile uzuale ale mașinilor mele.
Arată mult mai bine față de asta:
Deci eu zic că e un mare plus. În afară de faptul că eticheta de prezentare a casei acum este mult mai bună, am făcut loc și primăriei în cazul în care or fi vreodată buni samariteni deoarece m-am tras cu gardul cam jumătate de metru mai în interior. Așa mi-a dat drept și am lăsat spațiu de trotuar pentru când și-or dori ei să asfalteze acolo…
Lăsați un comentariu